giovedì 26 luglio 2018

Nèbia a Maréna






‘na nèbia maladèza
l’è stésa sora e’ mêr.
U s’próva e’ sol ‘d furêr
che mataras ‘d tristèza.

‘na lus straca, apanêda
pregna ‘d malincunì,
e’ zil e e’mêr unì,
la strénz int ‘na brazêda.

E’ sôn d’una siréna
l’arbómba ogni minut;
la mógia par dê’ ajut
c’na tresta cantiléna

ad “tu … tu…” suné a mört
chi fôra cla muraja
pr’insgnê’ stra cla fumaja
a al nêv e’ pas de pört.

E pê cla sia inciudêda,
sta nèbia, a e’ mêr, a e’ zil,
fasend coma e’ mantil
a ‘na têvla aparcêda.

E’ sol u n’s’la sgavâgna
a sfêr che mataras.
Cuchél nè in êlt nè in bas
i vóla in cla tlarâgna.


Nebbia a Marina

Una nebbia malaticcia
è stesa sul mare.
Il sole prova a forare
quel materasso di tristezza.

Una luce stanca, appannata
pregna di malinconia,
tiene uniti in un abbraccio
il cielo e il mare.

Il suono di una sirena
rimbomba ogni minuto;
muggisce per dare aiuto
con una triste cantilena

di  “tu … tu …” suonati a morto
che forano quella muraglia
indicando in quella fumea
il varco del porto alle barche.

Sembra che sia fissata,
questa nebbia, al mare e al cielo,
come la tovaglia
ad una tavola apparecchiata.

Il sole non se la cava
ad attraversare quel materasso.
I gabbiani a mezz’aria
volano in quella ragnatela.

(Da Blëc)