‘na nèbia maladèza
l’è stésa sora e’
mêr.
U s’próva e’ sol ‘d
furêr
che mataras ‘d
tristèza.
‘na lus straca,
apanêda
pregna ‘d malincunì,
e’ zil e e’mêr unì,
la strénz int ‘na
brazêda.
E’ sôn d’una siréna
l’arbómba ogni minut;
la mógia par dê’ ajut
c’na tresta cantiléna
ad “tu … tu…” suné a
mört
chi fôra cla muraja
pr’insgnê’ stra cla
fumaja
a al nêv e’ pas de
pört.
E pê cla sia
inciudêda,
sta nèbia, a e’ mêr,
a e’ zil,
fasend coma e’ mantil
a ‘na têvla aparcêda.
E’ sol u n’s’la
sgavâgna
a sfêr che mataras.
Cuchél nè in êlt nè
in bas
i vóla in cla
tlarâgna.
Nebbia a Marina
Una nebbia malaticcia
è stesa sul mare.
Il sole prova a
forare
quel materasso di
tristezza.
Una luce stanca,
appannata
pregna di malinconia,
tiene uniti in un
abbraccio
il cielo e il mare.
Il suono di una
sirena
rimbomba ogni minuto;
muggisce per dare
aiuto
con una triste
cantilena
di “tu … tu …” suonati a morto
che forano quella
muraglia
indicando in quella
fumea
il varco del porto
alle barche.
Sembra che sia
fissata,
questa nebbia, al
mare e al cielo,
come la tovaglia
ad una tavola
apparecchiata.
Il sole non se la
cava
ad attraversare quel
materasso.
I gabbiani a
mezz’aria
volano in quella
ragnatela.
(Da Blëc)